Vreau să trăiesc frumos !

Balada trecerii prin spini
versuri : George Tarnea
muzica: Stefan Hrusca

Nu am ce sa-ti mai cer dupa cat te-ai schimbat,
Sub alt colt de cer alte clopote bat
Suntem doar doi straini care nu-si mai vorbesc
Printre atatia spini cum sa-ti spun “te iubesc”

Cum sa-ti spun “te iubesc”?
Ref(bis): Tie ti-a trecut iubirea,
Mie mi-a trecut uimirea,
Tie ti-a ramas lumina,
Mie lacrima si vina.

Nu am ce sa mai fac,prea departe te-ai dus
Si imi vine sa tac dupa ce ai apus
Suntem doar doi straini care nu-si mai vorbesc
Printre atatia spini cum sa-ti spun “te iubesc”

Cum sa-ti spun “te iubesc”?
Ref(bis): Tie ti-a trecut iubirea,
Mie mi-a trecut uimirea,
Tie ti-a ramas lumina,
Mie lacrima si vïna.

Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoÅŸteau vecinii toÅ£i –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nÅ£elegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
ÃŽn calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet ÅŸi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

Mihai Eminescu – Atât de fragedã…

Atât de fragedã, te-asameni
Cu floarea albã de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mãtasa sunã sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
PluteÅŸti ca visul de uÅŸor.

Din încreţirea lungii rochii
Rãsai ca marmura în loc –
S-atârnã sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi ÅŸi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasã blândã din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-aratã cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Sã-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde ÅŸoapte,
Cu-mbrãţişãri de braţe reci.

Deodatã trece-o cugetare,
Un vãl pe ochii tãi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, şi-am înţeles prea bine
Sã nu mã ţin de pasul tãu,
Pierdutã vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Cã te-am zãrit e a mea vinã
Şi vecinic n-o sã mi-o mai iert,
Spãşi-voi visul de luminã
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o sã-mi rãsai ca o icoanã
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroanã –
Unde te duci? Când o sã vii?